Sări la conţinut

Despre el

2 noiembrie 2022

Daca ar fi fost sa aleg, nu cred ca l-aș fi ales pe el.

Nu bifa mai nimic din lista mea din cap cu lucrurile pe care mi le-as fi dorit de la un bărbat.

Nu aveam multe puncte în comun, aveam planuri diferite de viitor, iar el era emoțional indisponibil: ieșise dintr-o relație lunga, cu obligații și era îndrăgostit de alta femeie.

Ne cunoșteam de câteva luni și păstrasem legătura, eu mai mult din complezență, atât cât îmi permitea stilul meu de atașament evitant.

S-a întâmplat sa fim parteneri de vacanță iar lucrurile au început sa curgă frumos și într-un mod neașteptat de placut pentru mine. Comunicam fluid, ne înțelegeam foarte bine și ușor în privința programului zilnic, el era flexibil și adaptabil, iar eu ma simțeam în largul meu.

Eram incantata de modul protectiv în care îmi purta de grija: îmi suspenda între copaci hamacul seara, îmi adusese o carte de citit (una pe care o apreciasem în discuțiile anterioare), ma scotea seara în oraș la o plimbare și o prajitura, îmi căra sacoșele de cumpărături, îmi întinsese o sfoară sa usuc rufele cât intrasem la baie sa le spăl, o grămadă de lucruri mici pe care nu le cerusem și care ma surprindeau plăcut și ma cucereau treptat.

Nu eram obișnuita cu tratamentul acesta.

În prezența bărbaților aveam o atitudine defensiva, veșnic în alerta.

De fiecare dată aveau pretenții și așteptări de la mine, fără sa le pese dacă îi plac sau nu, dacă mie îmi convine sau sunt dispusă sa ofer. Sau dacă ofereau ceva, automat venea ca un contract nescris în care eu ar fi trebuit sa prestez ulterior ceva în schimb.

La el nu simțeam frustrare sau tensiunea pretențiilor neformulate; doar liniște, calm și pace.

Lui îi eram recunoscătoare pentru ca era mulțumit cu alegerile mele, ca ma urma pe traseele acelea pe care nu le-aș fi făcut singura, cu el aveam curajul sa explorez locuri neumblate, eram mulțumita ca se simțea bine în prezenta mea, îmi accepta liniștit perioadele de tăcere, nu ma sâcâia cu plângeri sau nemulțumiri.

Pe scurt, ma lăsa să fiu eu și el era ok cu mine.

În starea asta de relaxare și camaraderie, treptat s-a instalat, destul de repede, și atracția fizica. Eram fericită ca doarme alături de mine, ca ii aud respirația și îi respir parfumul. Nu știu cu ce își dădea, dar se combina amețitor pe corpul lui.

M-am topit în brațele lui, ma ținea înfășurată în el toată noaptea, mi-am dorit enorm sa ma contopesc cu el până la extaz, în starea aceea de beatitudine, pe care nu o mai cunoscusem niciodată.

Nu mi-am închipuit ca pot fi relaxată, complet vulnerabilă și deschisă alături de un bărbat, nu mi-am închipuit ca un bărbat ar putea sa îmi dea senzația de plinătate, de fericire.

Ma vindecam alături de bărbatul acela bun,  blând și tandru de toate ideile ca toți bărbații sunt doar surse de stres și de abuzuri.

Daca ar fi fost sa spun pentru ce a meritat trăită viata mea chinuita de pana atunci, as fi ales, fără sa stau pe gânduri, zilele petrecute cu el.

La final de vacanță l-am lăsat sa plece.

Îmi demonstrase ca ceea ce visasem o viață nu era o utopie, ca putea fi reala o conexiune emoțională profundă, ca un bărbat poate oferi odihnă și împlinire, tandrețe și căldură. Îi eram recunoscătoare ca stabilise un etalon de conexiune emoțională, un model pe care aveam sa îl caut în toți bărbații pe care urma sa ii întâlnesc de la el încolo.

Tot ce puteam sa sper e ca poate voi mai găsi pe cineva ca el, care va rămâne cu mine.

O povestire cu sens

31 octombrie 2022

Prima data când m-am lovit între sprâncene eram în Bulgaria, în urcare spre Musala.
M-am bandajat singura cum am putut și de-abia a doua zi am ajuns la un Centru medical cu pretenții din Borovets.
Nu mi-au făcut radiografie, nici alte analize, nu au închis rana deschisa, nu au cusut,  nu au pus copci, nici măcar nu au curățat rana, doar au schimbat bandajul și m-au taxat cu 100 euro.
Doar ca rana lăsată sa se vindece natural, s-a închis într-o cicatrice cheloida ca o cocoașa neregulata.

Câțiva ani mai târziu aveam sa trec prin alt accident pe munte și sa fiu lovita fix în aceeași zona, de un bolovan desprins de la cel din față.
Simțisem șocul izbiturii foarte puternic, ca primul meu gând a fost ca o sa am nevoie de pielea de pe fund ca să îmi refacă fața.
În câteva ore am ajuns la UPU Râmnicu Vâlcea: radiografie, consult ORL, apoi o asistenta de la camera de garda, cu cea mai mare grija pentru fața mea zdrelita, a luat cea mai subțire ața pe care o avea și a început sa migaleasca la toate bucățelele de carne care atârnau și sa le lipească între ele: 7 copci pe 2 cm pătrați.
I-am băgat în buzunar niște bani, ca de multe ori în zapaceala momentului nu știi cât sa oferi și nu știi sa apreciezi valoarea lucrării.
Făcând paranteza cu datul banilor la medici, dincolo de partea controversata, femeia aceea merita de o suta de ori mai mult decât i-am lăsat eu.
A rezultat o opera de arta a chirurgiei plastice, care a rezolvat parțial și cicatricea anterioara.
Iar confortul meu psihic a fost restabilit pentru mulți ani.
Pentru mine, lucrarea ei a avut un impact enorm și un sens profund dincolo de faptul în sine: compasiune, grija si respect pentru om.
Doua cazuri medicale similare, oameni diferiți, tratament diferit.

A avut vreun sens actul medical al specialiștilor de la Centrul Medical din Borovets?
Niciunul.

În caz de necaz

27 februarie 2022

Razboiul e un loc în care tineri, care nu se cunosc și nu se urăsc, se ucid în urma deciziilor unor bătrâni care se cunosc și se urăsc, dar nu se ucid.
Erich Hartmann

Cu știrile din Ucraina cred ca fiecare s-a gândit ce-ar face dacă ar fi în locul lor.
Barbatii s-au gândit ce ar face dacă ar trebui să plece în război, femeile ce ar face sa își protejeze copiii, bătrânii nu știu ce ar fi gândit.
Ce am face fiecare, dacă am rămâne fără rețele de comunicare, fără curent, fără combustibil, fără alimente, fără produsele de bază?
Nu suntem obișnuiți, deși fiecare generație a trecut pana acum printr-un război, epidemie sau alta cumpănă a omenirii.

Sunt rare cazurile când tot se schimba brusc. De cele mai multe ori, e vorba de o întreaga mentalitate care a lucrat nevăzut pana la punctul acela.

Putin nu a invadat Ucraina singur. Nici Hitler nu a fost singur, popoare întregi i-au sprijinit sau au închis ochii la toate derapajele.
Liderii, presa, influencerii, toți au lucrat în direcția asta.

Bravii noștri conducători au ras pădurile inclusiv în parcuri nationale, au vândut resursele pe mai nimic și ne-au îndatorat pe viață prin credite internaționale la marile companii.
Daca pe timp de pace preocuparea lor principala a fost sa scoată cât mai mult de pe urma noastră, nu or sa se schimbe pe timp de război, dimpotrivă.
Chiar după revoluție, nu au ezitat sa scoată ofensator armata pe străzi, la intimidare, împotriva propriei populații.
Dar a fost ok, ca noi am avut confort.
E bun confortul. De aceea toleram agresorii.

Ce vreau sa spun e ca pierdem imaginea de ansamblu. Nu vedem pădurea din cauza copacilor.
Ne plac oamenii puternici, ii admiram.
Ne place sa consumam mai mult decât ne trebuie și e necesar, sa risipim resurse, sa aruncam. Am umplut țara de gunoaie.
E bun gazul rusesc și cola americana.
Ne uitam de sus la oamenii care, din diverse motive, trăiesc cu strictul necesar.
Lăcomia e păcatul general al omenirii.
Și setea de putere.
Câți se poarta frumos și corect cu cei mai slabi, cu subalternii, cu cei care sunt la dispoziția lor, cu propri copii chiar?
Putin de ce ar face altfel cu niște străini?

Suntem fix în punctul în care ne-a adus nepăsarea, încăpățânarea de a nu evolua, de a consuma resurse pana le epuizam ca să ne batem pe ele.
Suntem ținuți submisivi prin lăcomia noastră și dragostea de confort: acesta este punctul nostru slab.
Ca specie ma refer ca am ajuns aici.
Și care va fi următorul popor sau categorie, care nu se va mulțumi cu ce are și va pleca în expansiune?
Poporul Chinez? Indienii?
Corporatiile și marii miliardari ai lumii o fac de mult.

Mergem pe ideea ca dacă toți fac la fel, noi de ce am face altfel?
Daca sunt atâția nebuni pe șosele, noi de ce am conduce responsabil?

DAR:

De ce nu ne-am antrena de pe acum sa consumam mai puțin, sa reparam, sa economisim cât mai mult, sa aruncăm mai puțin, sa fim cât mai independenți si mai adaptabili?

Să nu mai sponsorizam prin consum Mariile Găuri Negre ale pământului, nesătule de resurse și putere.
Poate unii din jurul nostru se vor simți motivați și vor face la fel.
Ce vor face Capii Răutăților fără supuși, fără oameni?
Vor stăpâni un pământ gol? Se vor hrăni cu bani?
Noi cei mulți suntem puterea. Daca ne unim. 

Razboiul e la porțile României.
Mi-am propus sa lucrez la caracterul meu (o fac de ani de zile) și sa iau din timp niște masuri.

1. Economie

Pentru început o sa reduc cheltuielile la 2000 lei (știu, alții pot și cu mai puțin), apoi iar mai reduc.

Cumpăr mai mult local, de la țărani, nu ma rușinez sa iau haine din seconda hand.
Fiecare ar trebui sa aibă un fond de rezerva care sa ii asigure supraviețuirea pe 6 luni, în cazul lipsei venitului.
Economiile le schimb în franci elvețieni sau dolari (economiile țărilor cele mai echilibrate)

2. O sa fac un stoc de alimente neperisabile.
Mălaiul, faina, fasolea boabe se păstrează bine în peturi cu gura larga închise ermetic.
Un kit de prim ajutor cu câteva medicamente uzuale și un pachet de haine călduroase și o patura/sac de dormit dacă ca trebui sa plec repede.
Benzina în rezervor.

3.  O sa îmi antrenez și dezvolt niște abilități de supraviețuire, o parte le am deja, învățate pe munte sau din viata la țară, gen făcut focul, gătit economic (bunicii dintr-un pui făceau 3-4 feluri de mâncare), construit adăpost, spălat la lighean sau în natura cu 2-3 litri de apă,
hrănit din natură, reparat haine sau diverse mecanisme…
În caz ca va trebui sa fug în altă țară, sunt dispusa sa lucrez în agricultura, curățenie sau sa învăț noi meserii.
O idee ar fi și în construcții, la amenajări interioare.

4. Și mai mult decât atat: o sa lucrez la psihicul și dezvoltarea mea personala pentru echilibru și rezilienta.
Sper ce e mai bun, și ma pregătesc psihic sa rezist celui mai rău scenariu.
Care e cea mai mare temere a mea?
Pot sa schimb? Pot sa fac ceva sa evit?
Daca se întâmplă, ce gânduri trebuie sa îmi formez ca să îmi recapăt echilibrul interior?

Dar și sa învăț sa relaționez asertiv cu celilati, sa ocolesc pe cei distructivi, sa ajut pe cei dispuși sa crească și sa ii apropii pe cei cu care pot face echipa.

Ca să înveți sa relaționezi cu umbrele celorlalți, trebuie mai întâi sa știi sa le gestionezi și rezolvi pe ale tale.

Nu o sa trăiesc un veac, de aceea bucățica aceasta e necesar sa fie plină de semnificații.
Iar semnificația e mai mult decat sa fiu un punct producător de deșeuri în lanțul trofic.

Alegeți-vă cu înțelepciune luptele!
Nu va risipiți în războaiele altora!
Pentru cei credincioși, mare atenție la escrocii religioși, cei care vorbesc frumos, dar și ei la rândul lor însetați de putere și supunerea celorlalți!
E ușor sa Îl încurci pe Dumnezeu cu proclamații lideri spirituali.

Și țineți inima sus!
Războaie au mai fost, epidemii la fel, viața a mers înainte.

De pe teren

22 februarie 2022

Sunt categorii de meserii, cum sunt medicii, inspectorii, funcționarii publici etc, asupra cărora planează suspiciunea coruptibilitatii, suspiciune care exclude posibilitatea ca o parte din ei sa fie oameni integrii și cinstiți.

Consider că, de fiecare dată când faci ceva greșit sau nedrept, te trădezi pe tine, în primul rând tu pierzi respectul față de tine însuți, apoi ceilalți și-l pierd.

Meseriile acestea sunt supuse unor presiuni și tentații, deci implicit necesita o doza mai mare de diplomație ca să faci ce este corect.

Eu inspectez terenuri agricole și m-am confruntat cu tot felul de situații.

Pe măsură ce am câștigat experienta și încredere în mine, am gestionat situațiile din ce în ce mai bine.

O sa povestesc trei cazuri, din care nu lipsește partea amuzantă.

1.

Eram undeva prin Giurgiu și vizitam niște solarii împreună cu colega cu care făceam echipa.Pentru ca multe terenuri seamana între ele, la fiecare caut puncte de reper și ceva specific. La unul din solarii, realizez ca mai fusesem în urma cu o săptămână, declarat pe numele altui aplicant și ii comunic acest lucru domnului responsabil. Responsabilul, de etnie rromă, se inflamează instant și începe sa dea alarma tribului prin telefon.

Colega intră în panică și refuză să coboare din mașină, de teamă să nu vină clanul cu săbii și să ne facă sushi.

Cobor și vorbesc cu el:

– Domnule Cutare, cred ca ați înțeles greșit. Eu nu v-am acuzat de nimic. Ce știu eu al cui e terenul?!?! Eu doar am spus ca terenul a mai fost o data înregistrat în rețeaua noastră. Poate a profitat altcineva de terenul dumneavoastră. Eu nu știu. Tot ce pot sa fac e sa trimit ambele dosare la DNA și DCA, și sa decidă ei cine a fraudat. Dumneavoastră puteți sa îmi dați o Declarație pe propria răspundere sub sancțiunea Codului Penal, ca terenul e al dumneavoastră.

Atitudinea i se schimba subit:

– Stați sa va explic! De fapt nu e terenul meu, că m-a mintit unul că mi-l dă și s-a răzgândit.

Mi-am zis în gand: te-am prins!

– Dom’le, ce oameni neserioși! Cum să vă ducă cu vorba și să vă încurce? Nț, Nț, nț! Acum tot ce puteți face e sa retrageți cererea, ca dosarul sa nu ajungă la DNA. Dar puteți sa redepuneti după ce faceți rost de alt teren, care nu figurează în sistem pe numele altcuiva.

2.

Acelasi caz cu o livadă. Femeia, care îmi prezintă a doua oara aceeași livadă prezentată cu o săptămână înainte de o consăteancă (ii spun și cine), se încăpățânează ca e a ei.

Iar ameninț cu DNA ul și cu respingerea ambelor proiecte. Începe sa plângă și o sună în fața mea pe cealaltă pretendentă. Urmează o scenă de zile mari: se ceartă, se bălăcăresc, o amenința cu Poliția, dacă erau de față se și păruiau. Pura telenovelă.

În final, am o „câștigătoare”: prima a mințit pentru ca terenul ei nu era pregătit pentru vizită, așa că mi-a prezentat pe cel alăturat.

Am raportat situația la șefi. După drame, intervenții înlăcrimate,audiente la șefi, petiții oficiale pentru o a doua vizita în teren și după curățarea terenului în câteva zile de către împricinată, i s-a aprobat a doua verificare și a doua șansă.

Actele erau în regula, culturile totuși existau.

3.

Proiect complex la o ferma de vaci. Responsabilul, după ce a acceptat vizita și a căzut de acord asupra datei, refuza sa se prezinte. Eu refuz sa încalc procedura și sa intru în incintă fără el: nu vreau sa am contestații și discuții ulterioare.

După ce am bătut drumul pana acolo și

l-am așteptat o ora în fata porții (eu și colega mea) , „omul important” ne comunica printr-un subaltern ca a fost chemat la minister și să ne descurcăm fără el.

Ma înfurii instant și îl sun. Pe scurt i-am zis ceva de genul:

-Futu-ți ministerul mă-ti! Treci aici că jar mănânci!

Oficial i-am comunicat pe un ton profi (chiar dacă fierbeam):

-Domnul X! Nu știu cine sunteți sau pe cine aveți în spate, dar eu nu sunt dispusa sa fac ilegalități pentru nimeni. V-am așteptat o ora. Daca nu ajungeți peste încă o ora, eu o sa închid proiectul și va descurcați dumneavoastră cum știți. Dar eu zic ca bătaia de cap o sa fie mai mare pentru toată lumea. Cum preferați!

Colega mea de proiect a fost incantata sa îl vadă la costum, cravată și pantofi lustruiti printre bălegar.

Am avut grija ca, pe parcursul vizitei sa fiu amabila, sa ii zâmbesc, sa îl laud pentru inițiativa și sa ii mulțumesc ca ne-a onorat cu prezența.

Exorcizare

9 iulie 2021

In loc de motto:

„Dintre toate atrocitățile de pe pamant, cea mai îngrozitoare este modalitatea prin care părinții își torturează copiii.”

De copil practiase bullyingul: cu sora ei geamana careia ii zicea Tamba, cu sora mai mica pe care era geloasa, cu colegele ei, si mai tarziu chiar cu tata, cu tata fiind un bullying mascat in rolul de victima, rol din care tot isca scandaluri, baga batul prin gard, pretindea, reprosa, acuza, insinua, critica ceva, veșnic nemultumita de tot si de toate.

Unul din episoadele ei preferate pe care il repovestea cu satisfacie pana tarziu in viata, era terorizarea unor colege de liceu si sperierea uneia pana la leșin. O alta povestire preferata din liceu era ca era atat de populara ca umbla cu mai mulți baieti o data, unul o si trosnise pentru ca o prinsese cu altul.

Dar cel mai cumplit si de lunga durata bullying il practicase cu mine, primul ei copil.

Cu o statura scunda, de numai 153 cm, supraponderala si negricioasa, era inzestrata cu o pereche de sani imensi si un apetit sexual deosebit, lucruri care ii asigurasera trecere la barbati si o influenta coplesitoare asupra tatei, om inteligent si cult, furnizorul unui trai prosper si implinitorul dorintelor. Într-un moment, ea singura recunoscuse ca îl santaja sexual și acesta era unul din motivele principale de conflict între ei.

Cel mai mult iubea scandalurile, saptamanal sau la doua saptamani declansa cate unul din nimic, jucând rolul de victima. Avea un talent deosebit sa umileasca omul, sa il desfiinteze, iar tata, desi facea cam tot ce dorea ea in restul timpului, cand era beat, o batea crunt.

Scandalurile erau sangeroase si de o violenta extrema, cu uși scoase din balamale, mobila distrusa, capete sparte, sânge și vânătăi.

Copil fiind, ingrozita ca tata, inalt, atletic și cu o forta imensa, ar putea sa o omoare intr-un acces de furie si sa ajunga la puscarie, stateam zid între ei, incercand sa nu ma dau la o parte, cu toate tentativele lui de a ma evita. Tata oricat era de beat, nu dadea in noi, doar in ea, care improsca injurii.

Pentru mine copilaria a fost un camp de razboi, in ultimii ani de gradinita am prezentat simptome de sindrom post traumatic cu cosmaruri care semanau cu filmele de groaza din prezent (pe vremea lui Ceausescu nu se difuzau filme horror eu nu vazusem asa ceva, dar le visam), treziri inspaimantate si cu urinat noaptea in pat.

Pentru asta m-au dus la un doctor care mi-a prescris tratament medicamentos, fara ca scandalurile violente, la care eram nevoita sa asist, sa inceteze. Pe principiul: e mai ușor sa sedezi și sa sacrifici pe cineva care nu se poate apara, decat sa iti rezolvi problemele.

Mult timp am crezut ca ea era victima si tata agresor, pana tarziu cand am inceput sa vad manipularea și provocarile ei.

Cand nu era tata, isi varsa dracii pe mine si, Dumnezeule, era un izvor nesecat!

De la 7-8 ani m-a făcut confidenta ei. Ori se plangea de viata ei nefericita legata de tata, si de toate suferintele pe care le indura, desi o rugam mereu sa divorțeze (zicea ca nu poate din cauza noastră, ca nu ne poate creste singura), ori se descarca pe mine, blestemandu-ma, cu fata schimonosita de furie și ura, sa iau barbat rau care sa ma bata, desi eu o scosesem din mainile tatei cu cateva zile înainte.

Era foarte expresiva in exprimarea emotiilor: ura si furie feroce de agresor sau vulnerabilitate, teama și resemnare de martira.

Îmi amintesc ca un domn afirmase o data despre ea ca e o persoana atât de amabila cu o voce atât de blajina, iar eu eram uimita de capacitatea ei de a interpreta un rol atât de diferit de ceea ce era ea de fapt.

Momentele de tandrete fata de mine erau rare, si acelea executate stângaci, ca o obligatie, ca un rest de la sora mea mai mica (probabil singura persoana pe care a iubit-o), si insotite de scuza ca eu oricum sunt mai mare. Mereu am fost prea mare pentru asta, ca nu reusesc sa imi amintesc daca vreodata m-a privit cu dragoste.

Ma straduiam sa o bucur, invatand bine, cumparandu-i cadouri din banii mei de pusculita, ascultându-i iar si iar toate necazurile prin care trecea, desi confesiunile ei imi faceau rau si sufeream enorm, eram mult prea mica sa procesez toata drama, toată toxicitatea si incarcatura negativa pe care mi-o varsa in suflet. Ea se ventila, se descarca, eu nu stiam ce sa fac mai departe cu toata acea otrava. Cui era sa o spun? Cui as fi putut sa ma plang?

Ma simțeam ca și cum tot ma zbateam sa o salvez de la înec din ape tulburi, dar tot ce reușeam era sa ma scufund o data cu ea.

Oricat as fi facut pentru ea, niciodata nu era suficient, se bucura pe moment, apoi iar se plangea de mine peste tot, ca sunt rea, neascultatoare, dezordonata si multe altele. Ma compara des cu altii si mereu ieseam pe minus: Alina era harnica, Florina mult mai silitoare, Monica invartea casa pe degete….

Intr-o zi o auzisem ca vrea sa taie o gaina. Aveam 13 ani si pana sa vina de la lucru, am prins gaina si am rugat un vecin sa o taie, am jumulit-o, parlit-o si ciobanit-o, pentru prima oara in viata mea. Cand a ajunsacasa m-a facut ca pe o albie de porci, pe motiv ca pusesem gaina taiata intr-o galeata de 5 litri, in care ea tinea lapte, de obicei.

Tot ce era bun și frumos capăta, în interpretarea ei, motive și conotații grotești sau dramatice. Rastalmacea malițios intenții, fapte bune și chiar amintiri.

Nu am mai avut initiative de atunci, preferam sa imi faca scandal ca sunt dezordonata si imputita si sa se vaite cat munceste ea la serviciu si acasa, macar scandalurile acelea aveau un sens.

Isi dorise casa mare cu etaj, pentru ca “Tamba” isi facuse una inaintea ei, iar tata se executase și construise una cu 5 camere.

Cu toate rugamintile mele, refuza sa imi dea o camera numai a mea, pe motiv ca ii fac mizerie. De fapt imi interzicea orice granite personale, nu eram stapana pe lucrurile mele, nici pe decizii, nici pe realizari. Toate erau ale ei si treceau prin filtrul ei. Imi repeta frecvent ca e casa ei si trebuie sa fac ce vrea ea, ca nu am nici-un drept acolo si ca o sa fac ce vreau eu doar cand o sa fiu la casa mea. La maturitate, cand am reusit sa plec de acolo, nu m-am mai intors.

Ii placea sa ma umileasca in public, la cunoscuti, de multe ori legat de aspectul fizic: ca sunt inalta și desirata, ascutita ca lupta de clasa, cu parul rar si pisicos si ca nu am semanat cu ea.

Am crescut cu impresia ca sunt urata si nedemna de dragoste, de multe ori evitam sa zambesc mai ales in poze, cand ma vedea zambind imi zicea ca am dantura stramba.

Nu suporta sa ma vada fericita, cand sufeream se bucura, avea o satisfactie deosebita sa ma umileasca, sa imi rada in fata, sa imi saboteze toate dorintele. Nu își ascundea bucuria, care era cu atât mai mare cu cât durerea mea era provocata de ea, sau era consecință a faptului ca nu facusem cum dorise ea.

Hainele si incaltamintea mi le alegea ea, nu ma lăsa sa decid. Aveam 16 ani când îmi cumpărase un sutien pe care am refuzat sa îl port, era atat de rigid încât ma zgâria și nu puteam sa respir liber. L-a pus pe tata sa ma oblige sa îl port. Se plângea des la el ca sunt rea, obraznica și neascultătoare. De-abia când a văzut ca îmi sapase șanțuri roșii vineții în carne, s-a indurat sa îmi îngăduie sa nu îl mai port. Degetele de la picioare mi-au crescut strâmbe și cu bătături, ca se încăpățâna sa îmi cumpere pantofi cu un număr mai mic, reproșându-mi ca am labele lungi, fără sa tina cont ca cresteam în înălțime.

Odata, adolescenta fiind, facusem o pasiune pentru niste pantofi de un galben intens, cu botul patrat si cu catarama, o piesa de arta retro. I-a facut dispăruți doar pentru ca imi placeau foarte mult, spunand ca nu stie de ei. Nici nu era prima data când mintea si făcea lucruri de-asta.

Când eram copii ne cumpărase câte o păpușă cu care nu ne dădea voie sa ne jucam, doar sa le ținem pe noptiera sa le vadă musafirii cărora le arata camera noastră, fără sa ii pese dacă doream sa fim expuse sau nu.

Imi promitea diferite lucruri pe care mi le doream, ca de exemplu un calculator daca iau la facultate, ca apoi sa spuna ca nu sunt bani, dar cheltuia pe diferite fleacuri prin casa sau pe toale de care se plictisea repede.

Ei nu ii placuse sa invete si nici sa citeasca, dar avusese ambitia sa urmeze un liceu bun si niste cursuri de bibliotecara, iar tata trasese niste sfori sa o bage bibliotecara in comuna. E drept ca era gospodina și avea grija de carti reparandu-le si ordonandu-le.

Eu citeam de la 5 ani, invatata de bunica din partea tatei. Cititul pentru mine a fost mereu o evadare din realitatea oribila din jur, citeam enorm, cu sete și curiozitate, cam tot ce imi pica in mana, jobul ei a fost mana cereasca pentru mine.

Dar mie imi blocase accesul la un liceu bun si la o facultate intr-un oras mare, în acest scop convingandu-ma ca nu sunt suficient de capabila. Tata oricum facea ce voia ea si ii dăduse mana libera si asupra mea.

Ciudat, când am plecat amândouă și au rămas singuri, scandalurile s-au rărit și diminuat mult ca intensitate. Faptul ca nu mai avea spectatori și nu mai provoca nimănui suferință, nu ii mai aducea satisfacție.

La facultate nu imi suporta niciuna din prietene. Le critica si facea tot posibilul sa ma desparta de ele.

De fapt ea nu reusise vreodata sa lege prietenie cu vreo femeie inteligenta, culta sau cu studii înalte. Avea in schimb o fascinatie pentru femeile cu caracter dubios si pentru oamenii din etnia rroma.

Initial se intalnea cu tiganci care faceau vraji, ea la randul ei invatand sa ghiceasca in carti si în cafea.

Ulterior a aderat la o secta de pocăiți rromi dintr-o mahala a comunei in care locuiam. In urma pocairii, nu s-a schimbat cu nimic, a continuat sa minta, sa manipuleze, sa blesteme si sa facă avort. Avortul era metoda de contracepție preferata. I se părea mai simplu sa se chiureteze de 2-3 ori pe an, decât sa își bata capul cu pastile, calendar sau alte metode, chiar dacă era informata și își și permitea.

De asta eu sunt foarte sceptica atât în privința educației sexuale cât și a celei religioase. Contează mai mult caracterul si familia de proveniență.

Cu pocainta a castigat un capital de imagine fantastic si un instrument extrem de eficace in a-i manipula pe ceilalti, folosindu-se de Dumnezeu si de ce reusea sa citeasca si sa auda din Biblie. De fapt, porunca a 4-a ii era suficienta sa isi tina copiii sub control, imi amintesc perfect expresia ei de bucurie draceasca atunci cand imi spunea ca o sa ajung in iad ca nu ascult de ea întrutotul. Nu am vazut pe nimeni sa se bucure mai mult la gandul ca copilul lui va suferi vesnic.

Cand la aproape 19 ani mi-am facut primul prieten, un coleg de facultate, linistit si cuminte, a făcut un circ groaznic.

A navalit cu tata in cămin la 7 dimineața, si mi-au facut un scandal monstru de parca as fi fost o parasuta.

Apoi au mituit paznicii responsabili de camin sa ma urmareasca si sa le raporteze daca ma mai vad cu el, au dat bani sa fiu mutata la etajul de eleve unde era un control foarte strict si se incuia palierul la orele 22, iar tata m-a amenințat ca ma lasa pe drumuri fara casa si fara studii.

S-a stricat relația, nici eu nici el nu aveam experienta în gestionarea situatiei. Iar eu imi doream sa invat, nu lipseam de la cursuri și seminarii, curiozitatea si dorinta de a ma dezvolta ca om era una din nevoile mele și dorința cea mai arzătoare. Prioritare pentru mine erau independenta și libertatea.

Mai tarziu incerca sa ma convinga sa ma marit cu un țigan din secta ei, unul fara studii si fara serviciu, unul care insirase multe femei, pe una o bagase in spital cu depresie, iar mai tarziu atat isi terorizase nevasta si cei 4 copii, ca ajunsese la divorț.

Cand am intrat pe salariu, ma tot pisa sa preiau din cheltuielile sorei mele, inca studenta, insistand sa îmi renunț la cosmeticele Avon, la care eram reprezentant. Am descoperit apoi ca se inscrisese ea ca reprezentant pe numele meu, in momentul in care au inceput sa se incurce comenzile. Avea obsesia de a controla tot si de a ma tine intr-o forma de semisclavie.

Dupa ce m-am mutat la oras, obisnuia ca periodic sa vina sa imi faca controlul si inventarul hainelor si camerei pe motiv ca face curat.

Singurul mod de a scapa de hartuirea ei constanta a fost sa intrerup orice legatura cu ea si sa retez din start orice tentativa de reconciliere prin cunostinte.

Aproape imediat dupa ce am facut asta am experimentat o liniste si o usurare la care nu am mai vrut sa renunt pentru nimic in lume.

Nu e ca nu as vrea sa o iert, dar singurul mod in care o pot face, e cum ii ierti pe morti, pentru ca ea nu o sa se schimbe niciodata, nu are niciun interes sa o faca, pana la sfarsit o sa fie la fel de distructiva cu cei care ii sunt apropiati si vor sa o iubeasca. E munca de Sisif, ca si cum ai incerca sa astupi o gaura neagra în Univers sau sa umpli un sac fara fund.

Pentru ea, copiii ii sunt vesnic datori ca nu i-a avortat, la fel ca pe toti ceilalti carora nu le mai stie nici numarul.

A fost nemultumita cand tata m-a lasat unica mostenitoare a parintilor lui, a facut o drama cand am plecat din casa ei acuzandu-ma ca o omor, si profund frustrata cand mi-am construit casa mea pe caminul bunicilor.

Orice dezvoltare a mea, orice activitate care nu o includea si nu avea avizul ei, a luat-o ca pe un afront personal.

Cand tata mi-a trimis bani, compensatie la contributia mea in apartamentul care ramasese al lor, a insinuat ca mi-ar fi trimis economiile ei, incercand sa ma faca sa ma simt vinovata.

Dupa ce m-am mutat in casa mea, a venit la mine un “fost prieten bun” de-al ei, de femeie maritata, sa imi propuna sa am o relatie cu el. A trebuit sa il conving ca eu nu sunt asa “prietenoasa” ca ea.

Pentru ea casatoria a fost o catastrofa, tata un tiran pe care nu l-a iubit niciodata (asa cum imi spunea de-atatea ori), sarcina ca o boala, nasterea un chin si copiii o povara.Toata copilaria mea a fost un iad, imi amintesc ca eram atat de nefericita incat imi doream deseori sa mor sau sa nu ma fi nascut. Am avut nevoie de foarte mult timp si foarte multa munca sa ma regasesc și sa ma reconstruiesc.

Banuiesc ca m-a urat pentru ca eu am fost motivul pentru care a fost nevoita sa se marite cu tata, ramasese insarcinata cu el, iar pe vremea lui Ceusescu si, fara experienta, nu stiuse sa scape de prima ei sarcina.

De fapt, nici eu, nici sora mea nu am reusit sa avem vieti normale si sa ne intemeiem familii. Nimic din ce am trait in prima parte a vieții, nu a fost normal.

O lunga perioada am frecventat si eu sectele de pocaiti, din dorinta ca tot chinul si toata suferinta sa aiba un sens si macar pe lumea cealalta sa aflu ce inseamna bucuria, fericirea si pacea.

Imi dau seama ca lucrul acesta a fost a fost continuarea alienarii si anomaliei, o trecere din lac in put, de la un mediu abuziv si manipulant la altul si mai si, unde mi-am risipit prima parte a vietii.

Am realizat tarziu ca ce este acolo nu are nicio legatura cu Dumnezeu, acolo Dumnezeu e doar instrument pentru interesele fiecaruia si pentru luptele de putere asupra septelului.

Ce m-a ajutat sa scap a fost tata, prin oportunitatile pe care mi le-a oferit; si psihologia cu tot domeniul dezvoltarii personale si cu toti profesionistii cu care am intrat in contact.

Ce a distrus ea si religia, a reparat psihologia si oamenii ei.

Dan H., miros de cafea

14 aprilie 2021

Pe Dan l-am cunoscut prin intermediul unui portal neoprotestant de articole si stiri la care se puteau posta comentarii.

Articolele erau de bun simt, la comentarii in schimb era balamuc in toata regula: tot felul de ineptii, atacuri la persoana, bigotisme, idei excelente de expus la psihiatru, blesteme pocaiesti, toate asezonate din belsug cu versete biblice.

Ori te prapadeai de ras, ori te enervai, depinde cat de mult erai implicat in subiect.

Site-ul il urmaream ca era un bun material de studiu al mentalitatii pocaitilor. Erau si cativa echilibrati, coplesiti numeric si ca intensitate, de agresivitatea celorlalti.

Ulterior site-ul a inchis rubrica de comentarii, probabil era prea evidenta pentru ceilalti imposibilitatea celor din adunari de a relationa echilibrat si asertiv, motiv pentru care, ulterior, a scazut ca trafic.

Pana la inchiderea rubricii am remarcat comentariile “lui”.

Nu numai ca tradau un om normal si echilibrat, dar mai mult decat atat, unul sclipitor de inteligent si temeinic cultivat. Ii cautam comentariile ca pe niste perle in josul paginii, mai pretioase decat articolele la care faceau referire.

De la comentarii am remarcat sa avea un blog: https://mirosdecafea.wordpress.com/

L-am citit in cateva saptamani, fermecata de profunzimea gandirii si delicatetea sufleteasca a autorului, apoi i-am trimis un mail, cerand date de contact si numar de telefon.

A fost inceputul unei frumoase relatii in care mi-a fost mentor, prieten si logodnic. M-am indragostit de el fara sa il vad, fizic nu epata, oricum nici nu a mai contat pe langa frumusetea caracterului lui de om bun ca painea calda, de om onest si sincer pana la plasele.

Impartaseam aceleasi idei legate de ipocrizia dogmatica si dubla masura din adunari, eram amandoi in cautare dupa esenta, dupa autenticitate si ne frustra absenta lor.

Categoric realiza ca sunt mult sub nivelul lui de cultura si inteligenta, terminase Politehnica si Filozofia si devora saptamanal carti intregi, dar imi tolera cu umor si simpatie derapajele si tampeniile; si nu ma simteam prost sau inferioara cu el. Misoginismul specific masculilor din adunari ii era strain cu desavarsire.

Ii placea muzica simfonica (Rachmaninoff in special), si scriitorii rusi. Profunzimea credintei o alimenta din scrierile parintilor ortodocsi (Antonie de Suroj). De fapt si modul lui de a scrie avea ceva din stilul evreului ortodox Steinhardt, profund si filozofic, imbogatit cu umorul propiu sarcastic.

Pe masura ce il cunosteam imi placea din ce in ce mai mult: cu slabiciuni, cu felul lui calm si tacut atat de opus mie, dar care imi dadea senzatia ca e liniste si pace.

Era tarmul meu de odihna la care ma intorceam dupa escapadele mele nebune in natura. Gafele si situatiile cand o dadeam in bara mi le trata cu umor.

Dupa opt luni discutam despre casatorie, voia sa locuim in Timisoara si sa imi daruiasca o Fabia, eu inca negociam termenii casatoriei, cand a primit vestea, in urma unor analize, ca are metastaza la ficat si pancreas, cu termen de viata de maxim 6 luni.

Stiu ca la telefon nu am putut spune nimic, el era optimist, vorbea de vindecare prin credinta, tratamente revolutionare de ultima ora. Era singur la parinti, tatal lui murise tot de cancer la ficat si pancreas. Mama lui mai traia, iar el nu voia sa moara inaintea ei ca sa nu o darame suferinta si disperarea si sa nu o lase singura la mana altora.

Am plans zile intregi, apoi am sperat imposibilul, si m-am rugat pentru o vindecare.

Au mai trecut doi ani, timp in care nu a mai vorbit de casatorie si nu a mai vrut sa ne vedem, dar tineam legatura prin telefon. Imi trimitea mailuri regulate cu jurnalul lui, imi trimitea predici, imi recomanda carti, imi dadea sfaturi, ma asculta si imi lamurea dilemele.

Mi-a fost mai mult sprijin emotional el mie, decat eu lui. Dupa un timp nu a mai vorbit nici de stadiul bolii lui. Incepusem sa sper ca se poate, ca o sa fie bine si o sa ma anunte ca a scapat.

In februarie 2017 a murit mama lui, fara sa fi stiut niciodata de boala lui. Patru luni mai tarziu, pe 19 iunie am primit sms ca a murit si el, si in sufletul meu s-a mai instalat o bucatica de pustiu.

Pentru a doua oara, dupa moartea bunicilor mei, m-a coplesit iremediabilul.

Niciodata nu sa fie al meu si niciodata nu o sa mai gasesc pe nimeni ca Dan, barbatul cu intentii onorabile care a pus starea mea emotionala inaintea necesitatilor lui.

Stiu ca nu il meritam. Dan stabilise un etalon greu de atins de altcineva, iar dupa moartea lui am simtit ca nu a mai ramas nimeni care sa ma iubeasca, si ca nici Dumnezeu nu ma mai iubeste.

PS. Azi, Dan ar fi implinit 50 de ani.

Părinți și animale

16 noiembrie 2020

Continui sa ma lovesc, din partea unor părinți, de afirmații de genul (multe spuse de fata cu copiii):
– Al doilea nu trebuia sa mai se nască, nu era în plan.
– Parca vad ca nu o sa ma pot baza pe ei când vor creste.
– Ce știi tu ce greu e sa crești un copil?

De mica mi s-a spus frecvent, ca e greu sa naști și sa crești un copil, copiii sunt un chin și o povara și mai bine sa nu ii am.
Si animalele și păsările au copii și parca lor nu le e așa greu, deși nu au condițiile noastre.
Își hrănesc puiii și ii învață să vâneze, sa zboare, sa își facă un cuib sau sa își caute hrana (după caz).
Pe scurt: ii învață să devină independenți și sa își suporte singuri existenta.
Nu se preocupa de ce vor face puii lor în viitor sau cu cine se vor împerechea.
Nu au pretenția ca puii lor sa urce pe cea mai înaltă creanga sau sa domine puii altor specii, nici ca puii sa rămână lângă ei sa ii șteargă la fund când vor îmbătrâni.
Iar puii își trăiesc viata lor pana mor singuri, firesc și cu demnitate, asa cum au făcut-o și părinții lor.
Doar părinții umani au mentalitatea asta de stăpâni de sclavi fata de copiii lor.
Copiii sunt veșnic datori sa rămână ascultători supuși, umili, dependenți emoțional și sa le ușureze părinților bătrânețile și moartea cu care oricum nu se vor împăca niciodată.
De aici lungul lanț al nefericirilor umane: fiecare este trăit de cei din urma și trăiește viata generațiilor următoare.
Omul nu este liber sa trăiască ceea ce este, ci ceea ce au vor altii.
Știu ca generalizez, dar câți reușesc sa rupă sistemul asta defect?

Incursiune in Nemira cu plapanda Bacea

9 iunie 2020

Data: 6-8.06.2020

Participanti: Mihaela Bacea, Cezar Partheniu, Andreea Georgiana Chitescu, Ana-Maria Brasoveanu

Traseu: Slanic Moldova BA- Culmea Caprioarei- Poiana Stanii- Refugiul Unguresc – Varful Sandru Mare- Saua Nemirei – Varful Nemira Mare- Saua Nemirei  BG–  Baltile Nemirei – Drum forestier Pufu- CA – Varful La Cires – Slanic Moldova

Povestea:

Nemira era unul din muntii in care nu calcasem, si masochista cum sunt, imi era dor sa ma inham cu rucsac greu de dragul bucuriei de a cara, de a dormi stramb la cort, de a trai cateva zile ca o salbaticiune: mancat neigienic, baut apa din izvoare curgatoare si stat nespalat pana iti simti propiul miros al corpului si atunci iti doresti intoarcerea in civilizatie.

Tura fusese anuntata, discutata si amanata de ceva timp in cercul de iubitori de munte Ursul Trubadur, dar dorita de multi declarativ si de 9 practic, dintre care 5 s-au hotarat sa o vada la o zi de 40 km maraton: Vladut cu Livia, Andrej, Sebe si Simona.

Ceilalti 4 ne-am inhamat la discutii administrative preliminare si rucsaci de 3 zile cu corturile aferente, si am plecat spre Slanic Moldova cu Bacea la carma loganului ei, greu incercat de temperamentul vulcanic al stapanei.

Dupa ultimul drum forestier in care Misha si-a turat masina, am simtit nevoia sa imi rearanjez organele interne, cumva rinichii erau prin cutia toracica iar inima migrase in esofag.

Lasam masina la marginea drumului spre iesirea din localitate, facem ultimele ajustari de rucsaci si plecam spre punctul de intrare in traseu Banda Albastra. Nu iesim inca de pe sosea cand opresc cu masina langa noi: Andrej si Sebe cautand loc de campare pentru seara respectiva. Stam putin de vorba stabilind sa ne incrucisam pe traseu a doua zi.

Parasim soseaua si incepem urcarea pe Culmea Caprioarei, pe o poteca mazgoasa, care ne ascunde sub umbra padurii de caldura inabusitoare de la ora 14.

Poteca se largeste putin, dar incepe sa fie incurcata de copaci cazuti iar escaladarea acestora, in urcare, cu rucsaci grei in spate ne incetineste mult ritmul.

Misha da vina pe izolarea pandemica, in care a castigat cateva kilograme, ca sa faca pauze dese si destul de lungi. Ca de obicei si-a luat in spate juma de sifonier, iar pe mine nu ma deranjeaza sa o astept cu fundul pe cate un bustean si sporovaind cu Cezar sau Andreea care se mai nimenresc pe langa mine.

Pauza de masa o facem cand se mai potoleste urcusul, iar drumul cumva urmareste curbele de nivel. Aici venim pentru prima oara in contact cu ciupitoarele Nemirei: tantarii de padure care lasa niste buboaie mari si tari in carne, musculitele minuscule care ustura cand te inteapa de cap si mustele mai mari care nu ciupesc agresiv dar sunt extrem de enervante cu bazaitul insistent deasupra capului.

Semnalul la telefon e meteoric pe aici, dar am incarcat din timp pe telefon harta zonei pe Alpinquest si o tin minimalizata pe fundal.

Asa reusesc sa identific prima sursa de apa, in Poiana Stanii, la cca 50 m mai jos de poteca, la fix pentru ca ni se terminasera rezervele de apa. Izvorul nu este vizibil din carare, adica il poti rata usor daca nu te uiti expres dupa denivelarile de panta.

Intram iar in padure si pe langa noi trece un jeep Mitsubishi, cu numar de Bacau. Soferul ne intreaba unde mergem si ne informeaza ca refugiul de tabla de pe Varful Sandru Mare este ocupat deja de cativa veniti cu jeepurile.

Nu e problema, suntem veniti cu corturile in spate, dar nu ne revenim din surpriza cat se poate de neplacuta: ce cauta Jeepurile in Parc National Site Natura 2000 si ce inseamna sa ocupi refugiul cand ai autoturismul cu tine?

Sigur, pe parcursul drumului, am trecut pe langa o bariera metalica, dar era deschisa.

Cu cheful stricat si presimtiri sumbre de noapte alba pe ritmuri exotice de manele in varful muntelui, (pe platforma jeepului care cobora observasem un generator) scurtam curbele drumului mai larg, prin padure pe Punct Albastru, apoi iesim la rascurcea de trasee (Banda Albastra cu Banda Rosie) catre Varful Sandru Mare si Varful Nemira Mare.

Aici nu ai unde sa calci, toata interesectia este arata si innoroita cu urme de jeep, fagase adanci si balti intinse formate pe urme de roti care mergeau in toate directiile.

Cum este destul de tarziu, decidem sa coboram cateva sute de metri spre Noul Refugiul Unguresc (cel vechi a ars de mult) pe care il descoperim liber si linistit, spre fericirea noastra.

Refugiul e de fapt o cabanuta incantatoare si bine intretinuta din lemn, facuta cu drag si atentie la detalii de cei de la Asociatia Fux Nyires.

Apa de rezerva in bidoane, soba de fier, matura si faras, papuci de poliuretan, vesela si cateva conserve se numarau printre dotari.

Am luat masa afara la masuta din fata refugiului apoi am dormit muuult si bine vreo 11 ore inauntru, asa cum se cuvine unor turisti osteniti, veniti de departe cu greutati in spate.

Dimineata ne rasfatam fara graba cu cafeaua facuta afara si micul dejun impartit pe terasa, facem curat, Cezar mai aduce niste apa de la izvor in completarea rezervelor, lasam sincere multumiri in jurnalul lasat la dispozitie pe un raft si plecam sa bifam primul Varf: Sandru Mare.

Iar incalecam cararile mocirlite de jeepuri. Pe Varf Sandru Mare tronau nu mai putin de 7 jeepuri cu numerele de inmatriculare scoase sau acoperite cu carpe, sau manjite cu noroi. Placutele nescoase se ghiceau, toate, inamtriculate in Bacau. In spatele uneia din masini observ o drujba. Proprietarii, o parte erau la masa, alta parte cocotati ciorchine pe acoperisul de tabla al refugiului.

Nu stam mult si ne intorcem, trenul de jeepuri pleaca si el cu destinatia Varful Nemira Mare, lasand in urma zgomot, praf, transee noroite, radacini si bolovani dislocati. Din loc in loc, in urma lor gasim cate un servetel proaspat folosit care nu a mai incaput in jeep.

Ne incearca o senzatie neplacuta: cu o saptamana in urma, jandarmeria montana din Cindrel, alerga cu dusterul pe munte sa identifice si sa ia datele personale al catorva drumeti in bocanci, acum nici picior de salvamont sau jandarm nu vine sa tulbure vacarmul afumatorilor.

Ne mai intersectam o data cu distrugatorii cand se intorc de pe Nemira Mare. Mihaela noteaza de zor numerele de inamtriculare identificate, in speranta unei reclamatii, si nu se abtine sa nu se ia de unul oprit in dreptul nostru, chestie care mie mi se pare pe cat de inutila (premeditat faceau ilegalitati din moment ce isi acoperisera identificarile), pe atat de riscanta (puteam sa ne luam toti bataie cum patesc putinii padurari cinstiti rataciti prin Romsilva).

Ne oprim sa mancam in Saua Nemirei, de-abia terminasem cand ne ajung cei 5 inaripati la talpi ai trubadurilor: Vladut, Livia, Sebe, Andrej si Simona. Ne depasesc si se duc sa ne astepte pe Varf pentru poza de grup. Ei sunt echipati superlight si au rucsaci minimali, dar ruta pe care o au de parcurs e imensa: cca 40 de km intr-o singura zi.

Pe varf nu stam mult, nori de ploaie incep sa se stranga spre noi, Mihaela si Cezar incearca, fara succes sa identifice o poteca nemarcata, dar prezenta pe hartile online si care coboara de pe varf direct spre Baltile Nemirei.

Ne indreptam spre Varful Farcu Mare, aprovizionam cu apa de la izvorul din carare, traversam o turma de 800 oi, 15 caini si 2 ciobani care habar nu au de poteca nemarcata spre Baltile Nemirei.

Incepe sa picure, ne intoarcem si dezbatem planul pentru restul zilei. Dezbaterea e destul de aprinsa, Bacea insista sa campam acolo in creasta, printre musuroaie si radacini de brad, la rascurce de vanturi si trasee de carnivore in drum spre stana. Eu insist sa coboram pana la o poiana, avand in vedere ca azi mai avem 3-4 ore de lumina iar maine peste 20 de km de parcurs pana la masini, plus 4-5 ore de condus spre casa. Nu are argumente viabile, dar se incapataneaza si se botoseste. Nu ii inteleg deloc supararea, mai mergem o portiune pe creasta in care nu stiu cum sa o fac sa inteleaga si sa o imbunez, la un moment dat spune ca si-ar fi dorit sa vada rasaritul in creasta, sorbind din cafea, si brusc am revelatia ca motivatia ei e de fapt emotionala, nu are treaba cu rationalul, iar in fata emotiilor, toate argumentele logice din lume sunt egale cu zero. Si nici mie nu mai imi pasa de logica: daca asta o face fericita, prefer sa zac doua zile dupa ruperea de maine.

Ne oprim in cele din urma tot in creasta, in Saua Nemirei, la bifurcatia cu coborarea Cruce Galbena spre Baltile Nemirei si punem corturile la 5.30 pm. Ma bucur cel putin ca aici e cat de cat plat, iarba mai deasa si nu sunt rascolituri de mistreti.

O avertizez totusi ca o sa ii iasa pe nas maine fixatia asta a ei cu campatul dupa 8 km de traseu, gandindu-ma ca de fapt ea o sa depuna cel mai mult efort.

Fac totusi o incursiune de recunoastere cu Cezar de cca 30-40 minute pe traseul de coborare unde identificam 2 izvoare pe traseu la 5 minute de creasta.

In noaptea aceea am dormit mai putin si ne-am trezit toti natural pe la 5.30 am. Am savurat un mic dejun impartit frateste in lumina calda a rasaritului, iar la 8 incepusem coborarea destul de brusca pe Cruce Galbena.

Facem un ocol sa vedem Baltile Nemirei, traversand o poiana superba (Poienile Ciungetului?!?), marginita de un izvor si un parau in meandre, cu o stanca plata potrivita pentru luat masa. De aici avem vedere faina catre abrupturile Nemirei, ziduri de piatra verticale care pleca direct de sub varf. Poiana i-a placut si Mihaelei ca loc de campat, dar nu stiu daca ar fi influentat prea mult decizia, avand in vedere ca nu avea perspectiva asupra rasaritului.

Baltile Nemirei sunt destul de mari, doua lacuri verzi in mijlocul padurii in care se oglindesc brazii si cerul.

Intoarcem cca 500 m si revenim la traseul de coborare, poteca inierbata pe curba de nivel, strabatand padurea, traversand poieni si izvoare. Multe din izvoare ar putea fi amenajate cu o simpla teava gaurita infipta in punctul de iesire in poteca, e pacat de debitul acela risipit.

Mai jos in padure dam de o echipa de muzeografi cautand artefacte din primul razboi mondial cu detectoare de metale. Fetele intra in vorba cu ei, eu mai antisociala doar ascult curioasa povestile despre meseria si cautarile lor, despre tinerii trimisi pe front carne de tun pentru ca eram atat de saraci ca popor, ca nici arme nu aveau, se aparau si ei cu ce improvizau, ascunsi prin padurile din munti. Obiectele gasite urmau a fi expuse la Muzeul de Istorie din Targu Ocna.

Apoi poteca intra pe drum forestier Pufu pe care il urmeaza o bucata buna, umbrita in cea mai mare parte a ei si cu nelipsitele exploatari forestiere pe margine. Ne mai oprim la vorba cu niste bacaoani opriti langa un izvor, la iarba verde, ne servesc cu vin si bere din masina lro, in timp ce ne povestesc despre investitiile din zona (unul avea o crescatorie de pastravi aurii).

Oboseala incepe sa se fac simtita in picioare si spinarile sa resimta rucsacii mult usurati acum. Din drumul forestier, poteca mai face un salt de cruce albastra peste coama Varfului La Cires, ca apoi sa coboare pe piciorului lui, urmand Paraul Pufu. Intram in zona spectaculoasa a cheilor paraului Pufu, cu ziduri de stanci, inundata de vegetatie si tapetata cu brusturi.

Raman in urma cu Cezar care imi povesteste cate ceva din taberele lui cu copiii, pana le vad pe fete in fata ca incep sa mearga inapoi cu spatele. Ne apropiem si ne arata un puiandru de urs de vreo 2 ani, care le taiase calea si care acum ne urmarea curios din spatele copacilor de pe marginea drumului. Intalnirea e foarte aproape de capatul drumului spre sosea, banuiesc ca puiutul e atras de mirosul de mancare de la turisti. Ne oprim sa ne racorim picioarele umflate de efort in apa paraului. Sunt rupta de obosita, azi au fost 23 de km de traseu, ne mai oprim totusi in Slanic sa luam apa cu minerale si sa luam masa la restaurant inainte de a pleca spre casa unde am ajuns in jurul orei 1 noaptea.

Ca concluzie muntii mi-au placut, as mai reveni in zona, in schimb localnicii motorizati mi-au lasat o impresie urata.

Mi-a placut mult si echipa, cel putin in ultima zi am mers compact si ne-am potrivit ca ritm si viteza. De Cezar stiam ca are conditie fizica si ca e gentleman, cateodata mi se par  atat de nefiresti amabilitatea si rabdarea lui incat le pun sub semnul intrebarii si prefer sa le ignor. Pe Misha o stiam ca duce, si poate, si e rezistenta, pretextele pe care le baga cu ingrasatul, cu pandemia, cu ploaia care nu va veni, sunt doar micile ei scheme sa mai castige timp cand nu are chef. In schimb Andreea nu stiam cum reactioneaza la drum lung cu rucsac greu, dar stiam ca e om dintr-o bucata care nu renunta la greu. Oameni puternici interior pe care te poti baza la greu si cu care e placut sa imparti un codru de paine si o gura de apa.

Si pe care mi-a placut sa ii tachinez si sa le bag cate un bat prin gard ca sa ii vad cum se inflameaza, sau sa ma distrez cand ei la randul lor fac misto de sevrajul meu cand nu am net, sau baterie la telefon.

 

 

26 mai 2020

Unele dimineti sunt mai grele, nu te trezesti din prima.

Ca azi dimineata la 7, cand m-am spalat pe repede inainte, am aruncat niste toale pe mine, am trecut prin spatele masinii si am impins poarta rulanta cu o mana, fara sa ma mai uit daca s-a deschis complet.

M-am urcat la volan si am dat cu spatele fara sa ma uit in retrovizoare, si am scos masina din curte cu poarta cu tot.

Hodorogeala m-a trezit din somn.

Si pe vecinu care a iesit ciufulit la poarta:

  • Ce-ai facut Ano?
  • Am scos poarta de pe sine, incerc sa o pun inapoi.
  • Fugi la servici ca intarzii, lasa ca o pun eu!

Penteleu – recuperarea primaverii

17 mai 2020

16.05.2020

Mihaela Bacea, Diana Diaconescu, Ana-Maria Brasoveanu, Iza si Nicu Traistariu, Raluca si Tibi Sabie (Fluturii), Raluca V., Ecaterina.

Povestire:

Dupa doua luni de restrictii isterice impuse la gramada unui norod considerat iresponsabil, timp in care am pierdut aproape toata primavara, ni se permitea sa vedem muntii iar.

In dimineata zilei de sambata asteptam cuminte in parcare sa vina Diana sa ma ia in masina ei.

Mihaela organizase o tura de o zi, avand grija sa ne grupeze cate maxim 3 in masina.

Cu noi mai era Cati, urmand sa ne regrupam toti in satul Varlaam apoi sa mergem si sa parcam masinile pe drumul forestier ce urmeaza Valea Bascii Mari.

Intram in traseu destul de tarziu, in jurul pranzului. O ora s-a consumat asteptand. Ecaterina cumva se despartise de noi urmand logic banda rosie, in timp ce noi urmasem drumul forestier care urca in serpentine lenese spre Varful Penteleu.

Diana fusese omul de sacrificiu facand maraton, explorand diverse carari strigand-o pe Cati, fara rezultat. Pana la urma doi oameni cu un jeep ne-au adus-o pachet tocmai cand ne pregateam sa abandonam misiunea.

Pornim la drum vorbind intre noi, dar pastrand distantarea sociala. Cumva ne temem si de noi si de celalalt si ne si frustreaza faptul ca nu ne putem imbratisa si pupa dupa ce nu ne-am vazut atata timp.

Raman zambetele si vorbele de bucurie ca suntem vii, ca suntem sanatosi si inca liberi. Drumul larg ne da posibilitatea asta sa mergem in paralel cate doi trei si sa vorbim in timp ce mergem.

Ce imi place mie la Penteleu este ca, pe o mare suprafata nu a fost afectat de exploatari forestiere, legale sau nu. Nu stiu cum au reusit oamenii locului sa isi pastreze padurile, dar de sus se vede superb oceanul verde cu valuri incremenite si imadurite. Verdele inchis al rasinoaselor se combina armonios cu verdele crud al foioaselor, dand o stare interioara de bine, de bucurie, de calm, de liniste.

Nu cred ca am vazut om sa cada in extaz la vederea pantelor defrisate masiv ca niste rani purulente in munte.

La gol alpin ne asezam sa mancam risipiti, fiecare cu mancarea lui. Sigur ne imbiem intre noi, dar tendintele de a servi de la celalalt sunt retinute si timide.

Tihna mesei ne este intrerupta de niste motorizati, prima data de cativa enduristi si apoi ATV sti.

Pana acum credeam ca taximetristii sunt cei mai nesimtiti dintre conducatorii auto. Gresit! Motorizatii muntelui au ridicat nesimtirea la un nivel monumental greu de egalat.

Pe langa fumul, mizeria, praful, mirosul si zgomotul pe care il arunca in jurul lor, nevoia lor de atentie si validare ii face sa insiste pana la disperare sa ti se bage in suflet, sa vina dupa tine, sa iti dea tarcoale, sa stationeze cu motorul pornit langa tine in timp ce iei masa si sa faca pe grozavii la modul cel mai prostesc cu putiinta.

Dialogul nonverbal e ceva de genul:

-Ha, ha, ha! Uita-te la mine ce basini puturoase scot!

– Bravo, ma, esti destept! Sa nu-ti crape capul!

Dialogul verbal lipseste pentru ca decidem sa ii tratam cu ignorare, eu cel putin nici nu salut si intorc capul in alta directie pentru a nu incuraja comportmentul cocalaresc.

De la golul alpin dam de poienile cu narcise. Ma rog, ce-a mai ramas din ele, sunt cativa mai lacomi care strng manunchiuri intregi, iar ma duc cu gandul la filmul The Platform in care resursele ar fi suficiente pentru toti daca cei care ajung primii la ele nu ar lua mai mult decat au nevoie si nu ar distruge ce ramane. Bacea cea curajoasa le bate obrazul.

Pe varf vantul sufla zdravan. Trei baieti ajunsi inaintea noastra urcasera pe Triungi Albastru, adica pe unde intentionam sa coboram noi si ne spun ca sunt doboraturi de copaci pe traseu si nu ne recomanda.

Asta provoaca o dezbinare de opinii.

O parte nu ne speriem de trasee incurcate si am vrea sa respectam planul initial. Raluca V., plapanda si gingasa ca o floare de macris, e rupta de oboseala. Fluturica nici ea nu vrea sa auda de traseu dificil, Sabiorul nu se desparte de fluturica lui, iar pe Iza o dor genunchii.

Diana vrea sa continue, eu sunt cu motoarele turate de dorinta aventurii, Cati vrea si ea inedit. Deci noi trei din masina Dianei am vrea coborarea pe triunghi iar Bacea ne da unda verde. Stabilim sa ne asteptam jos la masini, pentru ca nu aveam semnal si nu aveam cum sa ne ajutam unii pe altii in caz de neprevazut.

Plecam, ei o iau inapoi pe unde am urcat, dar scurtand curbele de nivel cat pot de mult, noi coboram direct incercand sa ne orientam dupa culmi, gps si directii aproximative.

Poteca nu prea este, apare ocazional pe ici colo, pe distante scurte, ca sa dispara in iarba si tufisuri portiuni lungi de traseu. Oameni nu sunt si nici gunoaie. Ne incanta salbaticia si pustietatea asta.

Peisajele sunt superbe, culmi impadurite inganadu-se pana in departari, varfuri inierbate, inverzite cu pete de ienupari rosietici sau verzi inchis.

Coboram abrupt ocolind saltelele elastice de ienuperi.

Diana ma lasa in fata, sa imi exersez simtul de orientare. Prima data o da gres la baza varfului. Cumva flerul meu spunea sa o luam in dreapta, Diana avand simt mai bun si telescop la aparatul foto, vede indicatorul intr-o poiana din stanga jos, spre Saua Miclaus.

Intram in Triunghi Albastru, marcajul care unea Lacul Rosu cu satul Varlaam, apoi in padure. Curand dam si de doboraturile de care ne spusesera baietii, dar nu erau de speriat. Nu erau asa dese si se puteau ocoli usor, chiar ne-a placut slalomul asta care ne punea la lucru tot corpul catarand, sarind, strecurandu-ne printre crengi.

In jumatate de ora terminasem portiunea problematica si urmam poteca prin padure care urmarea culmea.

Aici flerul meu interior iar o comite in stil mare. Fiind prima, ajung la stalpul indicator cu sageata care schimba directia de mers spre coborare.

Il observ, ii fac poza, il comentez, si…pornesc in directia de creasta, intr-o desconsiderare totala a marcajului si potecii. Diana surprinsa dar rabdatoare si amuzata, ma corecteaza si ma reorienteaza.

In coborare iar se pierde marcajul si poteca, ne rasfiram de cateva ori si periem cu privirea trunchiurile de copaci pentru a vedea urme de vopsea.

Reusim sa intram intr-un vechi drum forestier, inierbat si fermecator prin modul cum natura isi reintra in drepturi. Gasim indicatoare spre Satul Varlaam si apoi incepem sa auzim si clipocitul apei din vale.

In cateva balti din mijlocul drumului Diana imi arata mormoloci, dar nu orice fel de mormoloci. E pentru prima oara cand vad mormoloci de soparla.

O data ajunse in forestierul largit, gasim plante aromatice: menta si lopatele (lunaria rediviva) De fapt Diana le adulmeca de departe iar aplicatia mea de pe telefon m-a ajutat sa le identific.

Drumul devine lung si sinuos, marim ritmul in incercarea de a ajunge la masini pe lumina si de a nu-i face pe ceilalti sa ne astepte prea mult.

Ajungem cam in acelasi timp cu ei, in jur de ora 9 seara, ne luam la revedere si ne despartim.

Probabil am o doza serioasa de masochism pentru ca durerile de talpi si oboseala resimtita in tot corpul imi da o senzatie de bucurie si satisfactie. Da, stiu ca muntele ma face fericita, padurea si peisajele, oamenii buni si frumosi care ma insotesc, dar e si oboseala care ma face sa mananc cu pofta si sa dorm adanc noaptea.

Senzatia asta de libertate si fericire pe care mi-o da muntele, de tinerete fara batranete si viata fara de moarte, tot amalgamul acesta de liniste si pace, inseamna dragoste pura si coplesitoare.

Da, sunt indrgostita si iubesc! Si sunt fericita ca ma pot bucura de asta.